PSEUDO-CĂLĂTORIE ȘI AUTO-ETNOGRAFIE
--------------------------------------
Dacă exercițiul de imaginație al lui de Duve poate părea exagerat, să ni-l închipuim Andrzej Stasiuk trecând și prin Leu în drumurile lui prin Europa capilară. Transcris Leoul în Memoires Historiques et geographiques sur la Valachie din 1778 sau Лева pe Harta administrativă a „Prinţipatului Valahii” din 1833, toponimul ar chema inevitabil discutabila legendă locală, cu un leu asmuțit de otomani asupra țăranilor din acele ținuturi. Pentru călătorul est-european amintirea încă proaspătă a muzeului pe care comuna l-a avut vreme de aproape douăzeci de ani, dispărut după o miraculoasă noapte post-comunistă, ar fi putut deveni una din metaforele unui cotidian neîmpăcat cu sine însuși. Nu mai e de găsit nimic din ce era înăuntru, obiecte vechi țărănești, monede și zecile de desene ale lui Burticală. Un cataclism revoluționar a absorbit o întreagă lume.
„Țările mici ar trebui protejate la fel cum protejăm copilăria. Cetățenii creațiilor și imperiilor hipertrofice ar trebui să le viziteze pentru a le mai veni mintea la cap. (...) La urma urmelor, neînsemnătatea se preschimbă cu mult mai greu în propria caricatură decât măreția. Și, în orice caz, dăunează mai puțin celor din jur.” [Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag]
Un loc ce poate juca rol de capăt al lumii, ca atâtea altele în această parte a Europei, își poate șterge urmele existenței cu grație, mai degrabă decât să facă din continuitate începutul unei tradiții ori să se auto-pastișeze. În acest caz, cum se va vedea, omul și locul fac corp comun nu doar în semnătura de artist, ci și într-o micro-istorie a auto-desființării.
Și totuși, dacă vei opri în comuna Leu, undeva între Caracal și Craiova, și vei întreba de pictorul Burticală, singurul artist al locului după știința noastră, deși au mai fost și alții care au încercat limitele artei, puțini își vor aminti ceva. Pentru a desface enigma și a reface o poveste camuflată în semnătura nu întotdeauna așezată într-un colț, ca la mai toți pictorii, trebuie să scormonești cu insistență. Burticală este exemplar pentru balansul între margine și punctul de echilibru, fie el și unul iluzoriu. Pictor-țăran. Pictor-pensionar. Pictor-amator. Pictor-naiv. Pictor-marginal. Pictor-ascuns. Pictor-uitat. Este dificil de spus care este cea mai potrivită alăturare. Sau pictor-obiect.
------------------------------------
Preluând formula muzeului imaginar a lui Malraux, revista Ramuri lansa în numărul din noiembrie un exercițiu critic și în același timp unul de promovare în articolul Expoziția imaginară, dedicat lui Gheorghe Ciuchete, fostul profesor de desen din comuna Leu și îndrumătorul lui Burticală vreme de câțiva ani. În numărul anterior al revistei, același cronicar de artă îl remarca pe Ion Burticală în „etapa premergătoare celei de-a 7-a expoziţii republicane a artiştilor plastici amatori” ce avea să fie deschisă la Bucureşti în decembrie 1972. Observația este ușor contrariantă ― „exersînd cu virtuozitate acuarela, apare în toate ipostazele personajelor sale.” ― putând sugera fie o viziune artistică bine conturată, fie o auto-reflexivitate. Prima lui menționare în presa locală pe care am documentat-o datează din luna iulie a aceluiași an, 1972, când apare o scurtă informare despre expoziția personală ținută la Școala generală din Leu, cu 15 acuarele inspirate din viața satului, fiind amintite „Întîlnire în ulița satului”, „Moara” și „Hora”.
În absența unor informații precise, dar considerând tematica abordată cu precădere de Burticală, nu excludem o participare și la expoziția „Satul socialist”, din luna mai a aceluiași an, deschisă la Galeria de artă Cromatic „în cinstea aniversării a 10 ani de la încheierea cooperativizării agriculturii”.[ „Expoziție aniversară”, în Înainte, an XXVIII, nr. 8449, 7 mai 1972, p. 1] Aceeași galerie îl va avea invitat, alături de un alt pictor amator, în septembrie 1972, revenind în atenția presei locale grație aceluiași Gheorghe Ciuchete, care ne furnizează ceva mai multe date despre lucrările lui Burticală, îndreptățindu-ne să-l privim ca pe un etnograf-vizual involuntar: „El pare a fi cronicarul plastic al vechilor datini ale satului doljean surprinzând, totodată, noul ce pătrunde cu fiecare zi. Acest pictor popular din Leu, fericit înzestrat, având deplină încredere în posibilitățile sale artistice, împlinește compoziții ce grupează obiceiuri: Nunta, Dansul miresei, Spre muncă, Culesul viei, Înmormântare.
Demonstrează claritate în ordonare grupurilor și evidențierea personajelor compoziției (acuarelele Electricianul, Mireasa, Mihai Viteazul). Hora – plină de mișcare, avînd în centru lăutarii, nunta în sat, copaci și porumbei, își găsesc ingenioase rezolvări plastice în acuarelele lui Ion Burticală. Universul satului este plin de poezie, acest om o transpune cu destulă inspirație. Preocupări dintotdeauna ale sătenilor constituie pentru Ion Burticală motive de inspirație pentru numeroase acuarele. Cîmpul, șoseaua, curtea, moara – sînt locurile în care se desfășoară acțiunea compozițiilor sale. Cromatica sobră, sensibil nuanțată în funcție de scena ce dă titlul lucrării, de loc și anotimp, fac din acuarelele lui Ion Burticală sugestive armonii cromatice. Remarcăm tablourile realizate în nuanțe stinse de verde și albastru, violet și negru.”[ Gheorghe Ciuchete, „La galeriile de artă Cromatic, doi expozanți”, în Înainte, an XXIX, nr. 8564, 20 septembrie 1972, p. 2]
------------------------------------
Analiza acuarelelor și acea încredere observată de Gheorghe Ciuchete îngreunează datarea cu precizie a începuturilor artistice ale lui Burticală. Deși într-un articol biografic se arată că primul episod a fost ziua când a asistat la o oră de desen în aer liber ținută de profesorul Ciuchete, linia, conținutul și compoziția ne fac să credem că în cazul lui Burticală a existat o acumulare vizuală, care ar putea include picturile exterioare ale bisericilor oltenești, crucile pictate și devoțiunile populare de la răspântii sau fântâni, decorațiunile și cromatica scoarțelor, materialitatea și formele simple ale obiectelor casnice produse de meșterii locali.
Probabil nu vom ști care este adevăratul început al picturii lui Burticală. Urmând provocarea cronicarului din Ramuri, redescoperirea pictorului naiv din Leu devine un exercițiu deopotrivă documentar și imaginativ. Portretul și povestea reconstituite din fărâme pot fi răsturnate prin descoperiri ulterioare. Cum să o faci, totuși, cu riscul de a părea considerabil îndepărtată de standardul monografic? Cine ar putea autentifica adevărul poveștii unui artist naiv remarcabil prin discreție? Și, mai ales, cum să faci credibil ultimul eveniment al existenței sale, moartea, căreia pictorul însuși i-a dat nu doar trupul, ci și toate desenele din casă sub jurământ? Ne-a spus să i le punem în tron, povestește nora sa, Maria Burticală
[ Maria Burticală (n. 1949) ]
------------------------------------
În Oltenia, regiune bogată în obiceiuri funebre, tronul este sicriul. Este șocantă mărturia ștergerii conștiente a propriilor lui încercări artistice, a gândurilor, a lumii pe care nu doar a citit-o și memorat-o, ci a reclădit-o în peniță și culoare, instaurând în profilul observatorului local o paradoxală distanță, nicidecum similară celei practicată de etnograful profesionalizat[ Consătean cu Ion G. Burticală este și folcloristul Ion D. Stănculescu (1899-1981)]. Poate că anularea voluntară a desenelor din ultimii ani își are explicația într-o relație bine definită cu spațiul și cu timpul, în conceptualizarea lor: să nu lași propriul tău trecut să devină parte a unuia colectiv, disponibil și interpretabil. Ce a fost parte a vieții lui interioare își are sfârșitul o dată cu trupul. Când reface atmosfera gospodăriei de la țară a bunicilor săi din aceeași generație cu Burticală, Andrzej Stasiuk inventariază gesturi, obiecte și obiceiuri recuperând privirea copilului marcat de această viziune comună în estul european: „Dintr-un oarecare motiv, lucrurile serveau pe atunci omului mai multă vreme. Se putea spune că îl slujeau până la moarte, până la moartea de bătrânețe. Era ușor să-ți imaginezi o unealtă care, ca urmare a atingerii materiei, ca urmare a propriei funcții, se preschimba treptat în neant. (...) Lumea se compunea dintr-o cantitate de timp nelimitată și din realitate materială. (...) La umbră, în zilele lungi de iulie, în liniște, totul se întâmpla simultan. Tablourile atârnau în aer și puteau dura la nesfârșit. Uneori se crăpau sub presiunea aerului, dar se prindeau imediat la loc. Mi se părea că pot să mă întorc fără probleme la ceea ce fusese cu o oră sau cu o zi, două în urmă. Și se pare că făceam asta mereu.”[ Andrzej Stasiuk, Fado, Editura RAO, 2010, pp. 147-149]
Schimbarea perspectivei, statutul social [ Născut într-o familie de plugari, absolvent a patru clase primare, spre deosebire de frații săi, Constantin și Alexandru, deveniți învățători, Ion Burticală a fost lucrător cismar, sergent de stradă, lucrător cale la stația CFR din Leu și membru CAP. ] și o inactualitate tematică asumate în timpul vieții, deosebindu-l de alte nume omniprezente ale artei naive din România anilor ’60-’70, pot fi argumentul unei priviri mai detașate, pe care de altfel ne-o propunem aici.
Să decizi ce și cum lași în urmă, să fii până la capăt regizorul propriului tău spectacol ar putea fi văzut interpretat nu doar într-un sens spiritual, ca act de modestie, ci și ca gest auto-recuperator, de revanșă în fața dimensiunii strivitoare a timpului.
Satul Leu (în centru gospodăria lui Ion G. Burticală, vizavi de biserica cu hramul Sf. Dumitru)
Unii dintre artiștii naivi par să fi împrumutat câte ceva din profilul fantezist al călătorului prin locuri îndepărtate, așa cum este descris de Thomas Nashe[ Thomas Nashe face un portret plastic al călătorului, potrivit transpunerii în tipul fabulei sau al expresivității populare: „...trebuie să aibă spinare de măgar să le îndure pe toate, limbă lungă cât coada câinelui să-i lingușească pe toți, gură de porc ca să mănânce ce i se pune în față, urechi de neguțător ca să audă tot și să nu spună nimic; și dacă asta nu înseamnă ultimul hal de robie, nici libertate nu este.” — Thomas Nashe, Peripețiile năpăstuitului călător, Ed. Univers, București, 1984, p. 111], obișnuit să practice forme de dedublare pentru a ajunge să-l înțeleagă pe Celălalt. Un artist al satului este o persoană insolită pentru simțul comun, asemenea călătorului care trebuie în primul rând să supraviețuiască pentru a-și continua drumul și observațiile.
La limită, călătorul este un antropolog fără școală și fără voie, o persoană care a văzut suficient de multe locuri și lucruri cât să pară un om fictiv, de necrezut. După ce vor fi văzut lumea, unii vorbesc mult, în pragul fabulației, alții se retrag în ei înșiși, alegând alte forme de exprimare decât relatarea celor văzute sau auzite.
------------------------------------
Nu știm cât a călătorit Ion Burticală. Poate doar atunci când își vizita fratele mai mic, Alexandru (n. 1906), învățător la Șiria, jud. Arad, ori când o fi fost luat în armată[ Stagiul militar l-a efectuat în perioada februarie 1925 - octombrie 1926 la Regimentul 1 Artilerie Grea Craiova, având gradul de caporal și funcția de ajutor de comandant și ochitor tun de 88 mm.]. Știm sigur că nu a participat în al doilea război mondial, spre deosebire de frații săi. Alexandru avea să-și povestească experiențele de front într-o întâlnire prilejuită de sfințirea clopotului de la metocul schitului Sf. Gheorghe din Galșa – Șiria, Arad: „O plăcută surpriză este cuvântarea Dlui înv. Alex. Burticală, care evocă o duioasă întâmplare trăită de dânsul în acest răsboiu, din care s’a întors invalid la mâna cu care altădată învăța copiii să-și facă semnul crucii.”[ „Informațiuni”, în Biserica și școala, nr. 14, 2 aprilie 1944, Arad, p. 111]
Asemenea lui Alexandru, și cel mai mare dintre frați, Constantin (n. 1898), învățător atât în comuna natală, cât și în același județ Arad, este la rândul lui unul dintre participanții la cel de-al doilea război mondial[ Absolvent al Școalelor de ofițeri rezervă - curs redus, cu vechimea de la 30 iunie 1941, Constantin Gr. Burticală este înălțat de la gradul de plotonier t.r. la cel de sublocotenent, prin decretul 1867/22 iunie 1941. — „Plotonieri TR înălțați la gradul de sublocotenenți, în Curentul, anul 15, nr. 5178, 17 iulie 1942, p. 4; Dumitru Crâsnic (n. 1933) ne-a confirmat că l-a avut învățător în satul Cladova (com. Păuliș, jud. Arad, la 30 km sud de com. Șiria) pe Constantin Burticală, în primele două clase, până când a fost mobilizat pe front. Constantin este una din victimele războiului, informație dată de Maria Burticală (n. 1949), nora pictorului naiv.].
Frații Alexandru, Ion și Constantin Burticală
În vreme ce frații săi erau pe front, Ion Burticală pare să fi fost sergent de pază la un proprietar în județul Dolj. În viziunea lui războiul este o reconstituire din relatările celorlalți, din orele de școală ori din presă, un montaj de perioade și personaje într-un timp istoric fluid, așa cum transpare din puținele sale desene pe această temă, spre deosebire de alți pictori naivi, folosiți abundent de propaganda culturii oficiale postbelice.
Indiferent ce experiență de călătorie va fi avut, se întrevăd incontestabil calitățile de observator al locurilor natale și al contextelor timpului său, al sărbătorilor și obiceiurilor, acompaniate de un neașteptat simț al compoziției. Spre deosebire de exercițiul sintetic al miniaturiștilor cărților populare cu caracter religios, Burticală recompune în serii lumea satului de după război, cu o privire proaspătă, atentă la detaliile importante. Tema socială este comună în epocă, doar că în acest caz, prin decupajele și reconstituirile așezate în chenare preluate din decorativismul scoarțelor sau al picturii și sculpturii bisericești, obține un efect punere în ramă, de distanțare față de discursurile oficiale.
Nu lipsit de relevanță ne pare spațiul unde petrece o bună perioadă după război, Gara Leu, unde ocupă un post de lucrător cale. Ni-l putem închipui străbătând țara până cine știe unde, uzând de facilitățile de călătorie ca angajat al Căilor Ferate Române; sau, pur și simplu, stând și privind garniturile de tren și călătorii, lumea în mișcare, printre sarcinile cotidiene ale serviciului, asemenea lui Alfred Wallis, fostul pescar de vas devenit faimos pentru picturile sale marine. Posesor al unui punct stabil de observație, un oarecare colț de lume, Burticală înregistrează ceea-ce-se-vede într-un timp potrivnic. Cazul lui este similar întrucâtva cu al lui Zaharia Cușnir, fotograful amator din Basarabia, căruia i-au fost descoperite aproape 4000 de clișee fotografice în podul casei, mărturiile unui om pasionat, în aceeași măsură observator tăcut al unei lumi mărginite geografic și politic. Doar tehnica pare să îi diferențieze. Dar pentru ei tehnica și suportul sunt un detaliu. Acel Burticală pe care am pornit să-l descoperim este unul plăsmuit nu doar din acte, interviurile cu familia și apropiații, firavele menționări în presa locală, ci și din desenele sale și, mai ales, din permanente supoziții.
În interstițiile observației se pot întrezări atât libertatea călătorului, colecționar, dar și prizonier al unor experiențe extreme, cât și libertatea celui ce stă și privește, adâncit în sine, devenit un bun cunoscător al spațiului și timpului. Ne putem imagina că, printr-o abilă experiență de dedublare, Burticală interpretează impecabil rolul unui călător fictiv ce-i vizitează locurile natale.
Discreția, penumbra, solitudinea, din care pare să-și fi făcut o carte de identitate, nu au fost o piedică în rolul de martor asumat al locului și timpului său.
Din fondul desenelor aflate în Arhiva de imagine a Muzeului Național al Țăranului Român doar două conțin astfel de notații. Unde vor fi fiind celelalte multe desene amintite în articol este mai degrabă imposibil de aflat. În absența mențiunii din cronica de artă plastică, însemnările de pe verso-ul celor două desene puteau fi considerate întâmplătoare.
În pofida candorii, a aerului de personaj aflat în căutarea unei lumi numai a lui, care îl pot așeza într-un profil standard al practicanților picturii naive, un detaliu semnalat într-un articol din revista Contemporanul atrage atenția. Este o confirmare a calităților de excelent observator, de nelipsit etnografului: „Mai mult decât narațiuni – așa cum sînt majoritatea operelor pictorilor naivi – grafica lui Burticală este lirică, amintind de acele faimoase cîntece lungi oltenești. De altfel, pe verso-ul multora dintre cartoane, notate cu o mînă la fel de nedeprinsă cu scrisul, ca și cu perspectiva sau anatomia, se află versuri, toate în manieră folclorică, unele de circulație, altele iscodite de pictor.” Relatarea unui cunoscut al lui Ion Burticală ni-l înfățișează ca pe un taciturn, opusul mult mai vorbărețului Ghiță Mitrăchiță, celălalt pictor-naiv din Dolj.
Este dificil de estimat câte vor fi fost în total și ce alte obiceiuri, contexte sau întâmplări erau descrise. Sunt un indiciu important nu doar pentru că nuanțează profilul de artist naiv sau de artizan, ci și pentru o mai bună înțelegere a contextului familial, care trebuie să-l fi stimulat, încă din perioada interbelică ambii lui frați încercând forme de exprimare artistic-documentară, fiind probabil un efect combinat al construcției naționale și a militantismului sociologic din epocă. De altfel, intersecția dintre artă și politică, fie că a fost vorba de conflict, subordonare sau colaborare, a avut corespondențe specifice și în alte spații culturale din Europa. Este de menționat aici pictorul Stoica Dumitrescu (n. 1886, Zănoaga, com. Leu), cel care în 1904 a pictat una din bisericile din Leu, iar în 1927 a expus la Craiova 66 de pânze și desene inspirate „din istoria națională, din viața satelor și târgurilor românești, cu scene de război, populare, câmpenești, petreceri, în care un element de seamă, aproape nelipsit este calul”, și care după participarea pe front în 1916, avea să realizeze o serie de picturi pentru Muzeul Militar din București. După ce s-a stabilit în comuna Șiria, jud. Arad, unde are o lungă
activitate didactică și instituțională încă de la mijlocul anilor ’30, Alexandru Burticală scrie piesa de teatru Premilitar ales. Presa locală îl menționează adeseori printre învățătorii activi, atât înainte cât și după al doilea război mondial. Dramaturgia continuă să fie unul din modurile de expresie preferat de Alexandru, în care își exersează abilitățile de coordonator al artiștilor amatori din com. Șiria. În aceeași perioadă, cariera de învățător este urmată și de Constantin, care predă pentru început în Leu, jud. Romanați, având preocupări oarecum asemănătoare cu cele ale fratelui său. În familia Burticală încă se păstrează un Carnet de cântece și diferite alte însemnări ce i-a aparținut lui Constantin, cu preluări populare în epocă sau compoziții proprii. Din Zănoaga, satul învecinat aflat la 9 km distanță, devenit parte a comunei Leu din 1968, a fost cules un considerabil material de folclor la sfârșitul sec. XIX, publicat în Educatorul. Într-un astfel de context, cu asemenea predecesori, nu este surprinzător să mai descoperim un Constantin Burticală din altă generație, menționat într-o cronică teatrală a piesei Cei care rămîn singuri de Lucia Demetrius, montată în 1959 de formația de teatru din comună.
Memorarea, notarea, performarea stimulate atât de școala ante-, interbelică, cât și de cea care le-a urmat, chiar dacă au fost perturbate de clișee, militantism și ideologii, sunt moduri care au făcut creația posibilă, fie și prin suprapunerea discursurilor și viziunii oficiale pe formele genuine de cultură țărănească.
Ne putem întreba care era intenția lui Burticală, alegând să-și picteze satul, lumea așa cum o știa și cum o vedea transformându-se. Cronicarului care-l vizitează pentru a-l introduce cititorilor revistei Ramuri în 1973 îi răspunde abrupt: Eu fac doar ce-mi vine mie!, excluzând vreo ingerință a profesorului de desen Ciuchete.
Ar putea fi o viziune asupra realității afirmată în cuvinte simple. Suprem orgoliu, superbă modestie, în orice caz adevărul actului artistic al naivilor, continuă cronicarul plastic. Adevărul și actul artistic sunt o temă generică. În discuția pictorilor cultivați din filmul La Belle Noiseuse avem o afirmație fermă: „Vrem adevărul în pictură.” Pentru cel în vârstă pictura înseamnă sunetul originilor, pentru cel tânăr înseamnă dezmierdare. Dar poate că, indiferent de gradul de profesionalizare al artei, de neajunsurile sau îndoielile propriilor lui căutări, drumul artistului țintește inevitabil un adevăr, spre ce se află dincolo de tot ce se vede.
Este aproape imposibil de ghicit care trebuie să fi fost motivația alegerii lui Burticală de a începe să picteze la bătrânețe. Alegerea desenelor ce-i mai rămăseseră în casă ca însoțitori dincolo de moarte sub jurământul cu care se asigură de respectarea deciziei este provocatoare. Să fi renunțat senin la orice formă de posteritate artistică, în pofida onorurilor ce i se făcuseră deja prin expunerea în muzeul local?
Lipsa orgoliului artistic sau resemnarea – care să fi fost motivul pentru care posteritatea lui Burticală nu a însemnat prezența unora din lucrările sale în Galeria Națională de Artă Naivă de la Pitești sau o continuitate, chiar dacă tulburată de unele dispute, cum s-a întâmplat la Săpânța, unde Ion Stan Pătraș, unul din arhicunoscuții artizani din perioada postbelică, a avut șansa unor urmași? Ori poate sentimentul diferit în fața morții al celor două regiuni bogate în tradiții, Oltenia și Maramureșul, să fie explicația? În vreme ce Burticală își transferă în mormânt ori în Lumea de dincolo producția artistică, exceptând desenele expuse în Muzeul din Leu și pe cele aflate în colecții particulare, ca într-un ritual de auto-anulare, de purificare a memoriei, Ion Stan Pătraș își scrie o „lungă autobiografie-epitaf”, parțial încrustată pe cruce, întărind astfel obiceiul local al cărui inițiator a fost. Atitudinile radicale, chiar dacă purtătoare de sensuri diferite, relevă temperamentul și personalitatea unor artiști, relativizând oarecum încadrările în diversele categoriile estetice.
Fără îndoială că Burticală a fost un om care s-a luat în serios – Eu fac doar ce-mi vine mie! –, spre deosebire de mai hâtrul Ghiță Mitrăchiță. Îndrumătorul acestuia din urmă, profesorul de desen și pictorul Gheorghe Crăciunoiu cu care a avut nu puține conversații, povestește că după ce era vizitat de activiștii culturali de la Craiova, Mitrăchiță concluziona: Ei cred că sunt naiv, dar de fapt naivi sunt ei… Picta fără rezerve ce se cerea și își intitula lucrările pentru a putea fi încadrate diverselor teme sau categorii ale concursurilor ce reuneau artiști amatori, artiști naivi, artiști populari contemporani. A înțeles foarte bine schimbarea contextului politic și a știut să-l folosească cu o eficiență dezarmantă, fiind unul din exemplele de versatilitate pragmatică camuflată sub aureola inocenței. În culegerea de texte Înălțimi, Mitrăchiță schimbă registrul modurilor de expresie, glisând cu ușurință de la tiparul poeziei populare la variante cu implanturi ce satisfăceau comanda politică.
Este un efect al „câmpului producției culturale” teoretizat de Bourdieu, care analizând contextul apariției naivului Rousseau Vameșul la Salonul independenților, unde acesta era mai degrabă folosit decât apreciat, așa cum avea să li se întâmple și amatorilor și naivilor români, captivi ai discursului ce promova arta poporului pentru popor, avansează eticheta de pictor-obiect.
------------------------------------
1. Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, RAO International Publishing Company, București, 2006, p. 118
2. Friedrich Wilhelm von Bauer, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie — un Prospectus d’un Atlas Geographiques & Militaire de la derniere Guerre entre la Russie & la Porte Ottomanne, A Francfort et Leipsic, Chez Henry Louis Broenner, 1778, p. 198
3. În 1889, în comuna Leu a fost descoperită o bandă de falsificatori de timbre și bancnote. „La falsificatori acasă s’au găsit o mulţime de instrumente şi chiar maşini pentru fabricatul timbrelor, cum şi timbre în foarte mare cantitate. De asemenea s’au găsit instrumente şi pentru fabricatul hârtiei monede, cum şi teancuri deja fabricate. Hârtii false ei au început însă a fabrica tocmai târziu, aşa că foarte puţine au fost puse în circulaţie — vreo sută de câte 20 lei. Ca şi timbrele, hârtiele sunt minunat imitate.” — „Informațiuni”, în Lupta, anul 6, nr. 829, 8 mai 1889, p. 3
4. Articolul anticipa debutul lui Gheorghe Ciuchete la Muzeul de Artă din Craiova (decembrie 1972): „Ar fi vorba să acceptăm un joc, acela în care lucrările plastice respective deşi sunt încă într-un atelier, acolo unde trăieşte şi visează artistul, lucrări neexpuse deci niciodată, niciunde, ele s-ar putea totuşi constitui pentru noi toţi, aceia care aşteptăm cu răbdare şi speranţă, într-o expoziţie imaginară care să ne încînte, să ne pulverizeze aşteptarea atîta vreme resimţită.” – Mihai Duțescu, „Expoziția imaginară”, în Ramuri, anul 9, nr. 11, 15 noiembrie 1972, p. 21
5. Expoziția a fost organizată de Centrul de îndrumare al artei populare din Craiova, în aceeași perioadă în care se pregătea inaugurarea Muzeului Comunei Leu.
6. Mihai Duțescu, „Omagii doljene. Expoziție județeană”, în Ramuri, anul 9, nr. 10, 15 octombrie 1972, p. 21
7. „Curier cultural”, în Înainte, an XXVIII, nr. 8494, 5 iulie 1972, p. 1
8. „Expoziție aniversară”, în Înainte, an XXVIII, nr. 8449, 7 mai 1972, p. 1
9. Gheorghe Ciuchete, „La galeriile de artă Cromatic, doi expozanți”, în Înainte, an XXIX, nr. 8564, 20 septembrie 1972, p. 2
10. Maria Burticală (n. 1949)
11. Consătean cu Ion G. Burticală este și folcloristul Ion D. Stănculescu (1899-1981)
12. Andrzej Stasiuk, Fado, Editura RAO, 2010, pp. 147-149
13. Născut într-o familie de plugari, absolvent a patru clase primare, spre deosebire de frații săi, Constantin și Alexandru, deveniți învățători, Ion Burticală a fost lucrător cismar, sergent de stradă, lucrător cale la stația CFR din Leu și membru CAP.
14. Thomas Nashe face un portret plastic al călătorului, potrivit transpunerii în tipul fabulei sau al expresivității populare: „...trebuie să aibă spinare de măgar să le îndure pe toate, limbă lungă cât coada câinelui să-i lingușească pe toți, gură de porc ca să mănânce ce i se pune în față, urechi de neguțător ca să audă tot și să nu spună nimic; și dacă asta nu înseamnă ultimul hal de robie, nici libertate nu este.” — Thomas Nashe, Peripețiile năpăstuitului călător, Ed. Univers, București, 1984, p. 111
15. Stagiul militar l-a efectuat în perioada februarie 1925 - octombrie 1926 la Regimentul 1 Artilerie Grea Craiova, având gradul de caporal și funcția de ajutor de comandant și ochitor tun de 88 mm.
16. „Informațiuni”, în Biserica și școala, nr. 14, 2 aprilie 1944, Arad, p. 111
17. Absolvent al Școalelor de ofițeri rezervă - curs redus, cu vechimea de la 30 iunie 1941, Constantin Gr. Burticală este înălțat de la gradul de plotonier t.r. la cel de sublocotenent, prin decretul 1867/22 iunie 1941. — „Plotonieri TR înălțați la gradul de sublocotenenți, în Curentul, anul 15, nr. 5178, 17 iulie 1942, p. 4; Dumitru Crâsnic (n. 1933) ne-a confirmat că l-a avut învățător în satul Cladova (com. Păuliș, jud. Arad, la 30 km sud de com. Șiria) pe Constantin Burticală, în primele două clase, până când a fost mobilizat pe front. Constantin este una din victimele războiului, informație dată de Maria Burticală (n. 1949), nora pictorului naiv.
18. Tiberiu Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956, pp. 89-91
19. Pe câteva din cărțile bisericești păstrate la biserica cu hramul Sf. Gheorghe din Leu, aflată peste drum de casa lui Ion Burticală, s-au descoperit consemnările unor evenimente importante, demne de un cronicar anonim: 1. „După o trecere de 74 de ani au primit domnia Țării Românești Grigore Ghica”; 2. În anul de la Hristos 1791 s-au rădicat nemți[i] din Țara Românească și au venit domn în București Mihai Voevod Șuțul din Țarigrad, i proci. Și am scris eu Ion Dionisie (?) așa cum au fost.”; 3. „Aici însămnai să să știe că s-au cutremurat pămăntu în luna lui Noemvrie în zile 27 la 3 ceasuri din noapte la leat 7302, 1794, și au venit tunetu din sus. Aceasta.”; 4. ”Aici însămnai de cănd a bătut bruma, mai 18 [1]824.”, Radu Crețeanu, „Documente. Catagrafia Episcopiei Rîmnicului de la 1845”, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12/1965, pp. 952-954
20. C. A., „Un naiv la Biblioteca de Artă”, în Contemporanul, nr. 9 (1424) 2 februarie 1976, București, p. 7
20. C. A., „Un naiv la Biblioteca de Artă”, în Contemporanul, nr. 9 (1424) 2 februarie 1976, București, p. 7
21. Ion Crăciunescu din com. Leu, jud. Dolj, n. 1939.
22. Desenele sunt înregistrate cu indicativele IR 159 și IR 160.
23. Numărul 5/2001 al revistei Suflet oltenesc a fost ilustrat cu 9 desene realizate de Ion Burticală, diferite de cele deținute de Muzeul Național al Țăranului Român. Două dintre ele conțin elemente fantastice, o noutate față de cele 123 aflate la MNȚR.
24. În catalogul expoziției Masters of Popular Painting de la MoMA din New York din 1928, Jean Cassou scrie: ’Because their impulse to paint was an absolute and unqualified purity, the feeling and taste which their expresses are, undistorted, the feeling and taste of the class to which they belonged. They have the right to be called ”artists of the people”’ – în Masters of Popular Painting, Museum of Modern Art, New York, 1938, p. 15; Citându-l pe Cassou, Matthew Gale contextualizează arta pictorilor primitivi englezi, cu o privire dedicată creației lui Alfred Wallis: ”Such sentiments, even if in danger of being patronising, spoke of the politicised context of European art: these artists were perceived as exemplary of a latent indigenous culture implicitly contrasted to the suppressions of art in totalitarian states.” – în Alfred Wallis, Tate Publishing, London, 2001, pp. 72-73
25. Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia (1821-1944), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, pp. 88, 132-133
26. Locot. rez. Alex. Burticală, Premilitar ales – piesă țărănească de moravuri, într’un act, Tipografia Diecezană, Arad, 1938, 19 p.
27. „Cu concursul învățătorilor Ana Constantin, Al. Burticală şi A. Balaban cît şi a Teatrului de stat din Arad, care a împrumutat costume pentru piesa "Două lozuri" de I. L. Caragiale, programul s-a bucurat de un deosebit succes. Aplauzele celor peste 700 de spectatori au răsplătit pe deplin strădania colectivului artistic.” – „Un reușit program artistic”, în Flacăra roșie, anul XV, nr. 4259, 20 aprilie 1958, p. 2; Maria Poneavă (n. 1942), preoteasă în Galșa, com. Șiria, ni l-a descris ca fiind „un dascăl adevărat, un model demn de urmat. Multe persoane au spus că dânsului îi datorează cariera de dascăl. A fost om bun, altruist, modest, credincios. Venea la biserică și în timpul comunismului.”
28. Carnetul are o singură datare descifrabilă – 14.XI.1931 – alături de semnătura unui anumit Ion Olteanu la finalul versurilor unui cântec. 1931 este anul când își susține lucrarea de diplomă, după o altă însemnare pe verso-ul unei fotografii. Carnetul conține șaisprezece cântece semnate, o parte dintre acestea fiind semnate Const. Burticală - învățător. Textul 2. Ciobănaș cu trei sute de oi este transcris în varianta consacrată (în 9 august 1942 era difuzat la emisiunea Ora, muncă și lumină de la Radio România), în vreme ce 4. Marița pare să fie o preluare parțială, adaptată și continuată a unui cântec selectat în volumul publicat de Ion Buzdugan, Cântece din Basarabia (1905-1916), cartea a II-a, editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 77-78
29. În anii 1983-1984, În Educatorul sunt publicate diverse materiale folcoristice: descântece, balade, legende, satire, obiceiuri și literatură poporană.
30. „(...) Printre interpreţii piesei care tocmai văzuse lumina rampei, se aflau şi cîţiva dintre pionierii mişcării artistice de amatori din comună. Se afla acolo şi Constantin Leoveanu, instructorul formaţiei, cel care — cu zece ani în urmă — bătea uliţele în căutarea interpreţilor ce se lăsau cam greu cînd era vorba să vină la repetiţii; se aflau şi întovărăşiţii Constantin Burticală, Tudor Toma şi Ileana Gîrlea, care acum zece ani interpretaseră cu destulă stîngăcie rolurile principale din piesa Cine bate, prima pe care ei se încumetaseră s-o pună în scenă.” – Traian Lalescu, „La o aniversare”, în Teatrul, Anul 4, nr. 11, 1959, p. 87
31. Sanda Golopenția observă că „ideea lui Ion Stan Pătraș, devenită instituție și perpetuată ca atare la Săpânța și după moartea acestuia, marchează, așa cum se întâmplă în general în cultura populară, capacitatea de a anima într-un mod nou elemente ale unui sistem de gândire și expresie pe care l-a împărtășit firesc cu consătenii și conaționalii săi.” – Sanda Golopenția, „Tradiție și inovație - Cimitirul vesel din Săpânța”, în The Merry Cemetery of Sapanta, Purple Martin Press, New York, 2007, p. 105
32. Ibidem p. 105
33. După încheierea activității didactice la Bârca, Gheorghe Crăciunoiu a activat ca muzeograf la Muzeul de Artă din Craiova.
34. „Inocența – unul din miturile destinderii. A face pe naivul sau a fi naiv, a te mulțumi cu ceea ce ți se îngăduie, a te autoiluziona că ești liber, dar și a profita la maximum de pe urma celui mai mic rău într-o lume care devenise totuși respirabilă după un deceniu și jumătate de sufocare.” – Paul Cernat, „Lirismul în slujba Revoluției”, în Explorări în comunismul românesc, vol. II, Polirom Iași, 2005, p. 233
35. Ghiță Mitrăchiță, „Cînd erai la vremea ta”, „Bărca noastră cea frumoasă”, „Românie, mama mea”, „Veniți fete și flăcăi”, „Românie, Românie”, în Înălțimi (culegere de texte din creațiile membrilor cercurilor și cenaclurilor literare din județul Dolj), Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, Craiova, 1975, pp. 130-138
36. În articolul „Artiști populari contemporani”, publicat în Scînteia, 18 mai 1972, p. 4, Paul Petrescu nota că, printre cei ce „au înregistrat schimbările petrecute la sat şi oraş ca pe realitatea fundamentală şi evidentă a zilelor noastre”, Ghiță Mitrăchiță este primul pictor naiv prezentat ca fiind „exemplul limită edificator al acestei luări de atitudine”. Articolul publicat la rubrica „Carnet plastic” este o recenzie a expoziției Artişti populari contemporani, „deschisă la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a Mişcării Revoluţionare și Democratice din România de către Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă”, care recomanda „o selecţie din lucrări prezentate în trei bienale (1966, 1969, 1971), constituind, într-un fel, bilanţul a zece ani de activitate a mişcării artistice de amatori în domeniul picturii şi sculpturii.” Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a Mişcării Revoluţionare și Democratice din România funcționa în clădirea actualului Muzeu Național al Țăranului Român.